De ce? Am dat eu cumva voie cuiva să mă forţeze să fac 17 ani?
E anul neclarităţilor, al momentelor definitorii pentru transformarea mea într-un om matur ce va fi împis către ghearele mult prea ascuţite ale vieţii care-ţi cere într-un mod barbar să supravieţuieşti în acest uriaş borcan cu peşti flămânzi.
Am 24 de ore de când am împlinit această minunata vârstă şi nu-mi mai place. Mă întorc înapoi. M-am hotărât. Vreau din nou la 16 ani, la vârsta inocenţei.
Pentru mine 16 ani a reprezentat anul ideal. Nici prea copilăroasă, sau naivă, nici prea matură. Fără prea multe griji. A fost anul în care am tatonat terenul şi cercul în care mă învârt, fără să mă avât să gust prea multe din "plăcerile vieţii". Şi a fost numai bine.
La 17 ani, nu vreau să încep să văd lucrurile într-un fel în care acum câţiva ani nici nu-mi imaginam a fi posibile.
Încerc să găsesc şi un lucru bun al acestei împliniri. N-o găsesc. Şi nu pentru că sunt eu prea închisă la minte, pentru că trebuie să mă credeţi că mi-am deschis mintea foarte mult în această problema, dar pur şi simplu partea bună nu vrea să se facă remarcată. Se ascunde aidoma notelor mele bune de la socio-umane. Nu-i nimic. O iert. Are şi ea dreptul la momentul ei de razvrătire, dar să aibă grija să apară până împlinesc 18 ani. Nu sunt lacomă, doar o parte bună cer.
Dar, din nefericire pentru optimista din mine, totul prevesteşte a fi un an la fel de mohorât precum a fost şi ziua de azi. Cine a zis că dacă plouă sau ninge de ziua ta, atunci vei avea noroc şi-ţi va merge bine tot anul, e un mincinos care a încercat să îmbrace mohorârea vremii într-o ţiplă mai comercială şi mai veselă.
Când m-am trezit dimineaţă cu bucuria pe geam, am zis că încă visez că vine Crăciunul şi urmează să dau cu nasul de brad. Când m-am dus la şcoală supărată foc că n-am reuşit să-mi pun în aplicare planul de a mă îmbrăca în rochie şi văzând că ninge şi mai tare, am zis că mi s-a urâţit visul. Când am plecat de la şcoală şi m-am izbit nenorocirea şi mai abundentă care mi-a încreţit părul pe care m-am chinuit atât de mult azi-dimineaţă să mi-l îndrept, am zis iarăşi că nu-i adevărat şi că visul a devenit coşmar. Dar când am ajuns înapoi acasă şi am adormit pentru prea puţin timp şi m-am trezit din nou, mi-am dat seama că eu chiar am fost nevoită să trăiesc un asemenea calvar. Aşa că scuză-mă dragă 17 ani, dacă nu sunt prea încrezătoare că vei fi un an prea grozav.
Nici macar n-am avut parte de tort de ziua mea!!!
Dar nu-i nimic, la final încerc să-mi păstrez spiritul optimist şi să-mi zic că tot răul e spre bine şi că această maturizare forţată a mea nu e chiar atât de mohorâtă şi de sobră pe cât mi se pare mie!
Refuz să cresc pentru că nu-mi doresc să mă lovesc de adevăratele problemele ale vieţii. Încă refuz să mă desprind din cuibuşorul pe care mama mi s-a încălzit cu atâta dragoste şi grijă. Refuz să fiu rătăcită într-un oraş total necunoscut unde să n-am la cine să apelez. Nu! Încă nu!
