Încă nu 17

17. Mă simt, şi probabil că şi sunt, în acea ipostază tipică în care viaţa mea n-are niciun sens.
De ce? Am dat eu cumva voie cuiva să mă forţeze să fac 17 ani?
E anul neclarităţilor, al momentelor definitorii pentru transformarea mea într-un om matur ce va fi împis către ghearele mult prea ascuţite ale vieţii care-ţi cere într-un mod barbar să supravieţuieşti în acest uriaş borcan cu peşti flămânzi.
Am 24 de ore de când am împlinit această minunata vârstă şi nu-mi mai place. Mă întorc înapoi. M-am hotărât. Vreau din nou la 16 ani, la vârsta inocenţei.
Pentru mine 16 ani a reprezentat anul ideal. Nici prea copilăroasă, sau naivă, nici prea matură. Fără prea multe griji. A fost anul în care am tatonat terenul şi cercul în care mă învârt, fără să mă avât să gust prea multe din "plăcerile vieţii". Şi a fost numai bine.
La 17 ani, nu vreau să încep să văd lucrurile într-un fel în care acum câţiva ani nici nu-mi imaginam a fi posibile.
Încerc să găsesc şi un lucru bun al acestei împliniri. N-o găsesc. Şi nu pentru că sunt eu prea închisă la minte, pentru că trebuie să mă credeţi că mi-am deschis mintea foarte mult în această problema, dar pur şi simplu partea bună nu vrea să se facă remarcată. Se ascunde aidoma notelor mele bune de la socio-umane. Nu-i nimic. O iert. Are şi ea dreptul la momentul ei de razvrătire, dar să aibă grija să apară până împlinesc 18 ani. Nu sunt lacomă, doar o parte bună cer.
Dar, din nefericire pentru optimista din mine, totul prevesteşte a fi un an la fel de mohorât precum a fost şi ziua de azi. Cine a zis că dacă plouă sau ninge de ziua ta, atunci vei avea noroc şi-ţi va merge bine tot anul, e un mincinos care a încercat să îmbrace mohorârea vremii într-o ţiplă mai comercială şi mai veselă.
Când m-am trezit dimineaţă cu bucuria pe geam, am zis că încă visez că vine Crăciunul şi urmează să dau cu nasul de brad. Când m-am dus la şcoală supărată foc că n-am reuşit să-mi pun în aplicare planul de a mă îmbrăca în rochie şi văzând că ninge şi mai tare, am zis că mi s-a urâţit visul. Când am plecat de la şcoală şi m-am izbit nenorocirea şi mai abundentă care mi-a încreţit părul pe care m-am chinuit atât de mult azi-dimineaţă să mi-l îndrept, am zis iarăşi că nu-i adevărat şi că visul a devenit coşmar. Dar când am ajuns înapoi acasă şi am adormit pentru prea puţin timp şi m-am trezit din nou, mi-am dat seama că eu chiar am fost nevoită să trăiesc un asemenea calvar. Aşa că scuză-mă dragă 17 ani, dacă nu sunt prea încrezătoare că vei fi un an prea grozav.
Nici macar n-am avut parte de tort de ziua mea!!!

Dar nu-i nimic, la final încerc să-mi păstrez spiritul optimist şi să-mi zic că tot răul e spre bine şi că această maturizare forţată a mea nu e chiar atât de mohorâtă şi de sobră pe cât mi se pare mie!
Refuz să cresc pentru că nu-mi doresc să mă lovesc de adevăratele problemele ale vieţii. Încă refuz să mă desprind din cuibuşorul pe care mama mi s-a încălzit cu atâta dragoste şi grijă. Refuz să fiu rătăcită într-un oraş total necunoscut unde să n-am la cine să apelez. Nu! Încă nu!

Râzi şi te veseleşte, române!

1 decembrie. 

La multi ani, române.

Mănâncă, bea şi te veseleşte.

Fii fericit.

Uită preţ de o clipă toate lucrurile care te nemulţumesc şi încearcă să te gândeşti la cele mai frumoase lucruri ale României.

Nu-ţi uita, însă, temelia. Nu uita că ai fost înzestrat cu raţiunea romanilor şi cu vitalitatea dacilor şi nu-i uita pe toţi care s-au luptat pentru ca tu, cinstite locuitor al Munteniei, Moldovei şi Transilvaniei, să te cinsteşti azi cu prietenii tăi pe milostivele meleaguri ale ţării în care şi strămoşii cu care ne mândrim atâta au convieţuit.

Nu uita ca la finalul zilei să-ţi faci rugăciunea şi, Celui căruia ai fost învăţat de mic să te închini, să-I mulţumeşti că ai avut ocazia şi anul acesta să mai asişti la o paradă de defilare a forţelor militare din umilul oraş în care îţi petreci anii existenţei pământene.

Aminteşte-ţi (sau dă un search pe Google în caz că nu-ţi mai aduci aminte de la orele de istorie) cine s-a luptat pentru această Mare Unire şi, dacă mai vrei tu, ca o informare adiacentă, poţi să-ţi mai aminteşti şi de celebrul Cuza care, fiind omul potrivit la locul potrivit, a fost cel care a propulsat şi a preaslăvit cel mai mult spiriul naţional ar românilor de la acea vreme şi, într-o oarecare măsură mai mult sau mai puţin semnificativă, a contribuit destul de mult la această unificare.

Române, lasă, te rog, pentru câteva ceasuri, manelele în defavoarea Imnului şi încearcă să pătrunzi dincolo de fiecare cuvânt al acestor falnice versuri scrise de Andrei Mureşanu (nu, oricât de paradoxal ar fi să auzi asta, nu Anton Pann a fost cel care a compus Imnul Romaniei). Dacă vrei să adaugi un plus de naţionalism spiritului tău, poţi asculta chiar şi Rapsodia Română, căci nimeni nu se va supăra (asta dacă nu-i pui la socoteală pe toţi vecinii pe care i-ai familiarizat cu aceleaşi manele, în aceleaşi zile, la aceleaşi ore) şi poate chiar, cine ştie, ai onoarea să primeşti vreo cinstrire la adresa culturii tale româneşti.

Române, dacă pui un steag şui la geamul apartamentului tău ca să-l vada „toţi duşmanii” nu este nicidecum de ajuns. Şi nici dacă distribui pe reţeaua de socializare cu care de mândreşti atât de mult o poză pe care ai găsit-o la nu ştiu care prieten pe care-l invidiezi şi, din dorinţa de a nu fi mai prejos, te alături şi tu lui în campania de etalare a spriritului ultranaţionalist de pe sfera pseudo-intelectuală virtuală.

Mai puţină ţuică, mai multă informare, române! În ciuda a tot ceea ce tu tinzi să crezi, Mihai Creangă în niciun caz nu a scris "Amintiri din copilărie", iar „împuşcatul” cu siguranţă nu a fost atât de rău sau bun pe cât este bârfit de către ceilalţi cetăţeni din colţul străzii în timp ce mai tragi o duşcă de ţuică fiartă şi-ţi freci mâinile plângându-te pentru nenumărata oară de cât de frig e.

Române, păstrează-ţi umorul, inteligenţa, ambiţia, spiritul optimist şi capacitatea incredibilă de a face haz de necaz din aproape orice, dar, te rog, nu uita că totul are o limită.

Încetează să mai fii atât de comod.

Ia atitudine.

Spune-ţi şi impune-ţi cu determinare punctul de vedere atunci când este cazul şi încetează să mai comentezi pe marginea şanţului că eşti nemulţumit de cine a ieşit în urma vreunei votări în condiţiile în care tu, în duminica în care ai avut o parte din puterea acestei ţări doar în mainile tale, nu te-ai deranjat să pui o amărâtă de ştampilă de vot pe un bustul unui om care ar fi putut să te reprezinte mult mai bine decât actualul (asta evident, în opinia ta, de român veşnic nemulţumit).

Române, încă ceva, nu te mai uita în grădina celuilalt. Aşa cum am scris şi mai devreme, eşti optimist, iar asta te impiedică să vezi şi uscăciunile din pădurea alăturată, dar te asigur eu, sunt destule şi acolo. Mult prea multe, însă mult prea bine cambrate datorită plantarii unor pomi înfloriţi pe la margini, pentru ca tu, un naiv care încă nu are puterea să se desprindă de Revoluţia ce i-a marcat existenţa în urmă cu 25 de ani, să ai cum să vezi dincolo de aceste imagini ademenitoare transpuse în faţa unui televizor care oricum difuzează informaţii care sunt exclusiv doar pentru binele unor anumiţi grei sus-puşi.

Dar române, nu uita ca te iubesc. Aşa cum eşti! Orice ar fi! Numai că, aşa ca tine, optimismul şi dragostea din mine încearcă să te facă să vezi că ai şi părţi mai puţin bune. Dar ai noroc că tot ceea ce mă leagă de acest pământ se afla aici, chiar alături de tine şi nu pot să fiu chiar aşa de dură cu tine pe cât ai merita.

La mulţi ani!

1 decembrie 2014